Astăzi am mers din nou să susținem micuțele sufletete fără stăpân. Colaborăm cât de des putem cu asociația Ador și ne străduim cât putem sa facem și noi ceva sa ajutăm un animăluț.

Nici bine nu ajungi și câinii încep să se agite, îți simt mirosul, te aud și latră cât îi țin plămânii ca tu, un biet voluntar, să știi că ei te așteaptă și sunt cei mai bucuroși că le calci pragul și ții la ei dorind să ajuți.

Cum intri, cum sar pe tine, se bucură ca niște copii dornici de a ieși și de a cunoaște lumea. Se joacă de parcă am fi și noi ca ei. Și chiar suntem! Singura diferență între noi, oamenii și cățeii și pisicile de la asociația Ador este că noi avem locuința noastră. Iar ei stau la poze parcă abia așteaptă să facă poze. Parcă știau că pozele sunt baza adopției lor.

E a treia oară când merg la micuții îngerași și deja sunt a doua mea familie. Când merg la ei, parcă mă duc la mine acasă. Doar că de la ei când plec, o fac cu o durere imensă.. Mai bine aș rămâne acolo. În brațe cu ei. Să mă joc toată ziua. Sa învăț să fiu mai bună. Câinii asta fac… Ne ajută să devenim mai buni, să dăruim, să ajutăm și cel mai important, să mulțumim după ce am fost ajutați. Țin să precizez că după ce le faci curat, după ce la dai mâncare sau apă, sar pe tine, te pupă și se joacă, parcă le-ai fi dat tot aurul din lume. Oamenii încă nu știu sa zică *mulțumesc*, să fie recunoscători.

Într adevăr, au fost oameni care mi au zis că mă duc la câini și mă pup cu ei și alte aberații. Un filosof a zis odată *am luat mai multe boli de la un om ce stătea lângă mine decât de câinele meu*... Și așa este. Oamenii judecă și recunosc că în momentul în care i-am auzit că mai bine stau și ies în oraș decât să ajut animalele, am fost iritată și rănită emoțional.

Consider că animalele ne ajută sa fim oameni. Ne învață în continuu.  Am învățat ce înseamnă iubirea, încrederea și speranța. Oamenii înainte să se plângă, ar trebui să se pună în pielea unui câine abandonat măcar o dată…

Autor: Ionela-Alexandra Bojincă