Însuși sensul expresiei ne trimite către date istorice în timp, pe care le vom aminti măcar pentru informarea micilor jurnalisti și, poate, nu numai. Normal, începem cu începutul: expresia a fost atribuită regelui Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare. Se știe, Alexandru cel Mare a fost un conducător militar de excepție al Antichității, educat de Aristotel, marele filozof și savant din Grecia Antică, a cărui operă este și astăzi un curent puternic în polemicile filozofiei. Filip al Macedoniei a folosit la început (359 î.Hr.), promovarea păcii cu vecinii, timp în care își consolida forțele în privința tacticilor și armamentului. Dar, toți vedeau în Filip II o mare amenințare. Învinge Teba și Atena, devenind conducătorul întregii Grecii. Își aplica principiul ,,Divide et impera” (dezbină și domină), dar liga se destramă și își spun cuvântul intrigile interioare. Își ia o a doua soție, iar prima, Olimpia, îl părăsește împreună cu fiul lor Alexandru – viitorul stăpânitor al celui mai mare imperiu de până atunci. Mamă și fiu plătesc un nobil macedonean, pentru a-l asasina pe Filip al II-lea. Formula ,,Divide et impera” a fost apoi aplicată de multe guverne oligarsice, care subjugau popoarele, provocau dezbinări între partide și naționalități, pentru a stăpâni, pentru a domina. Această maximă a fost folosită și de celebrul general Cezar când a cucerit și a împărțit Gallia, luând prada pentru a-și asigura agenți politici la Roma.

Mult mai târziu și generalul francez Napoleon Bonaparte, împărat al Primului Imperiu Francez, una dintre cele mai importante figuri din istoria Europei Occidentale, a aplicat acest principiu în expansiunile militare ale Imperiului; expansiunile, marea sa pasiune. Pe la 1500 apare o formă mai puțin uzitată, dar, după părerea unora, mai explicită cu sensul ,,divide pentru a domni”(divide ut regnes), rezumată astfel de renascentistul Niccolo Machiavelli, scriitor italian, diplomat, filozof politic, care și-a atras reputația de ateu, de cinic imoral și de profesor al răului, mai ales după publicarea celebrului roman ,,Principele”(tradus și în limba română). El preconiza că în politică trebuie folosite aboslut toate mijloacele pentru atingerea scopului propus: vicleșug, minciună, lipsă de scrupule, sforărie, trădare, corupere. O fi studiat și o fi scris domnul Machiavelli despre politica Imperiului Roman și a altor imperii, dar, în limbajul comun, machiavelic și machiavelism, ne duc imeidat cu gândul spre sensul lor urât și, astăzi, s-a creat un dispreț pentru aceste cuvinte. Cum spune și Trahanache la adresa lui Cațavencu în ,,O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale: „Ești tare, stimabile, la machiaverlicuri”. Iată că acest adagiu roman plus încă o infinitate de asemenea expresii celebre, pot reface însuși drumul istoriei. Iar jurnalistul, orice jurnalist, trebuie, din când în când, să dea o tură prin cultură, ca un obicei al Pământului, neocolind, spre cunoaștere, nici chiar filozofia machiavelică.

Redactor: Ioana Ivaș, autor: Titus Andrei

 

Post Views: 394