El ne-a zâmbit chiar și atunci când l-am răstignit; El s-a gândit la noi atunci când durerea îi era insuportabilă; El a venit pe pământ, pentru noi, cu toată dragostea și l-am pus pe cruce, între doi tâlhari!

Mă întreb acum după mii de ani în care avem pretenția că am evoluat și că suntem civilizați, dacă povestea s-ar repeta, care ar fi finalul? Tot în acest fel se vor întâmpla lucrurile? Fiul Domnului… răstignit? Oameni învrăjbiți, alții… nepăsători? Alții cu ură în suflet ar striga, ar striga orice, doar pentru că așa le este firea… fără să știe prea multe… oameni care oricând ar lua piatra în mână și ar arunca, fără milă, fără teamă…. fără iubire!

Timpul trece… la fel de dur și fără să ne întrebe ceea ce ne dorim, dar cel mai dureros este că vine din când în când să ne reamintească „povești” de aici, de pe pământ, din care ar fi trebuit să învățăm… dar care au rămas pentru noi „povești” scăldate în seva nepăsării și a instinctului “lasă că merge și așa”!

Suntem în Săptămâna Mare din Postul Paștelui, ieri a fost Vinerea Neagră și sufletul meu se cutremură… o durere profundă simt că îmi trece prin tot trupul… și îmi vine să plâng… să plâng pentru că mă simt neputincioasă, pentru că simt că pământul nu este un loc mai bun decât atunci când semenii noștri l-au răstignit pe fiul Iisus!

În mintea mea se derulează multe imagini… dar cea care mă îngenunchează cu totul este imaginea Maicii care privește cum fiul ei este batjocorit, chinuit și răstignit!

Ea este mama supremă, mama care a îndurat totul cu o demnitate pe care nu o vom mai întâlni… ea nu a țipat, nu a întors capul… nu a plecat! Oricât de mare îi era suferința, ea a rămas lângă fiul agonizând, știind că durerea lui este mult mai mare și mai profundă. Ea a rămas acolo neclintită pentru fiul ei, știind că lacrimile ei sunt cele ce îl vor hidrata, că mâna ei îl va mângâia… că iubirea ei îl va liniști și îl va ajuta să treacă peste toate mai ușor! Ea trebuia să fie acolo pentru el și a rămas ultima. Nimic nu putea să o facă să plece – nici tunetele puternice, nici furia pământului… trăia atât de puternic în sinea sa această nedreptate și tot ce își dorea era ca ei, călăii să plece – pentru a-și lua fiul în brațe, pentru a-i face rânduiala creștinească, pentru că trebuia să-l simtă aproape, să-i șoptească că este acolo pentru el și că acum sunt împreună… cu aceeași durere, cu aceeași neputință, dar cu iertarea și bunătatea în suflet!

Cu certitudine este cea mai iubită “maică” de pe pământ, și ea, alături de fiul ei ne arată cea mai frumoasă lecție de iubire, credință și speranță!

Nu a întrebat nici o clipă de ce, nu a încercat să fugă, nu a încercat să convingă pe nimeni de nimic… știa doar că Domnul nu îi va lăsa, și au avut încredere… iar această încredere, scăldată în iubire, le-a adus mântuirea și nemurirea!

Cred că despre asta este vorba atunci când trăim sărbătorile – despre iubire și speranță – și ceea ce trebuie să ne umple sufletul în aceste momente este credința. Să ne curățim, mai întâi de toate, sufletul, și apoi, casa; să ne umplem inima de iubire, și apoi masa de bunătăți; să ne strângem cu toți cei dragi în brațe și apoi, să cântărim cât de multe avem… să mergem să luam Lumină chiar dacă întunericul vrea să ne țină în case, să dăruim din ceea ce avem pentru că așa vom simți gustul bucuriei adevărate!

Domnul Iisus a fost răstignit o singură dată și nu aș vrea ca acest lucru să se mai întâmple cândva – nici măcar de dragul învățăturilor sale, nici măcar pentru dorința pe care mulți dintre noi o au de a-l vedea, de a-l asculta, iar el să ne zâmbească, să ne învețe și să ne ierte. Nu, nu este nevoie de acest lucru – o dată este de ajuns!

Domnul Iisus este în sufletul nostru, este viața însăși, este speranța că totul poate fi așa cum ne dorim; el este acum, aici, pe pământ, cu fiecare dintre noi, și așteaptă cu nerăbdare să-l primim, să-l acceptăm, să-l urmăm și să avem curajul de a ne lăsa purtați mai departe prin viață așa cum știe El.

Sărbătoarea Paștelui ar trebui să fie pentru noi, mai degrabă, săptămâna patimilor – să conștientizăm tot ceea ce s-a întâmplat, să învățăm din greșelile altora și să ne gândim măcar în aceste zile la acest sacrificiu suprem, la durerea și nedreptatea pe care Domnul le-a primit chiar de la cei pe care El i-a iubit cel mai mult.

Am fost în Țara Sfântă și vă mărturisesc că toate locurile emană suflul dumnezeiesc și cred că în această viață măcar o dată ar trebui să ajungem acolo.

Au fost trei locuri care mi-au rămas adânc întipărite în minte: Muntele Fericirilor, pentru că aici totul părea ireal și dacă preț de câteva minute ascultai cântecul păsărilor, ecoul muntelui, ai fi înțeles că ai pășit în locul în care Domnul ne binecuvântează.

Am văzut casa în care a locuit Fecioara Maria și pot spune că o bucurie supremă îți inundă sufletul știind că pașii tăi străbat un loc unde și Maica noastră prea bună a fost și faptul că simți că poți fi parte din această poveste deși ne despart câțiva mii de ani, totul pare atât de real, de viu, și parcă simți mângâierea Maicii ce pare să fie cu tine pas cu pas.

La miezul nopții, am fost la Mormântul Sfânt, și nu cred că în viața mea am mai simțit o astfel de încărcătură sufletească.

Să fii pe Golgota, să vezi crucea pe care fără milă L-au răstignit, să vezi cum în piatră încă se vede sângele ce s-a scurs, să vezi cum izvorăște mir din piatra pe care L-au așezat atunci când L-au dat jos de pe cruce; să vezi asta cu ochii tăi, înțelegi că ești martorul unei minuni adevărate!

Și dacă mai sunt oameni care încă nu cred, i-aș ruga să îngenuncheze la masa biciuirii, și preț de câteva minute, să uite de tot, și să asculte – eu așa am făcut, și da – am auzit; la început zgomotul făcut de lanțuri și apoi am auzit mai multe bătăi de bici reale, profunde, atât de profunde că nu-mi mai auzeam decât inima bătând atât de tare, de parcă doar atât rămăsese din mine – restul ființei mele fiind scăldată într-o durere nemărginită și o rușine cumplită, conștientizând că fiecare dintre noi, în viața aceasta, am avut momente în care i-am întors spatele lui Hristos.

Cu toate acestea, El ne iartă; cu toate acestea, an de an, ne aduce Lumina – lumina ce trebuie să alunge toate umbrele din viața noastră, să ne umple sufletul de iubire, și să ne arate că doar credința este Calea.

Mă rog să-mi fie iertate greșelile; mă rog să fiu demnă de lumina și de dragostea pe care domnul le-a sădit în inima mea; mă rog ca fiecare dintre voi să faceți loc Mântuitorului, pentru că împreună cu el totul capătă alt sens și altă valoare.

În această perioadă, să ne aducem aminte de suferința lui Iisus și a Maicii sale și să ne reculegem înaintea lor cu speranță și iubire. Să ne rugăm să fim binecuvântați cu credință și speranță, să fim îndrumați pe calea cea bună și să ne ajutăm unii pe alții să facem bine.

Să nu uităm niciodată puterea iubirii și a sacrificiului pe care Iisus și Maica sa le-au făcut pentru noi, și să încercăm să reflectăm această iubire și generozitate în viețile noastre de zi cu zi.

Sărbătorile Pascale ne aduc un mesaj de iubire, speranță și mântuire. Prin sacrificiul Său, Iisus ne arată ce înseamnă să iubim cu adevărat și ne dă speranța că putem învinge moartea și că putem avea parte de viață veșnică alături de El.  Este important să ne îndreptăm gândurile și acțiunile către iubire, compasiune și generozitate față de cei din jurul nostru, și să ne apropiem mai mult de spiritualitate și de credința noastră.

Să fim mai buni, să iertăm și să dăruim, astfel încât să devenim oameni mai buni nu doar pentru noi înșine, ci și pentru cei din jurul nostru!

Post Views: 899