Nicolae Tonitza, artistul considerat cel mai bun pictor român

Nicolae Tonitza, considerat “cel mai de seamă”  pictor român în viață ai anilor 1934 a activat o perioadă chiar și în domeniul jurnalistic. S-a remarcat și în domeniul militar, fiind decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul în care și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia. 

Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. În 1902, Nicolae părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i ca și colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu, cei cu care a legat o lungă prietenie.

În anul 1903, ajunge în Italia în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare a rămas în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.

Pleacă în Germania în anul 1908, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul “Importanța criticii de artă” la revista Arta română din Iași, care îi aduce debutul în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile, și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris, loc în care frecventează atelierul lui Pierre Laprade și ia parte la studii după pictori celebri. Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile de colorist și prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse.

Se reîntoarce în țară în 1911, prima lui destinație fiind Bârladul. Apoi, pleacă la Iași unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar. În 1912, tânărul încheie cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de “pictor bisericesc”. În 1913 s-a căsătorit cu Ecaterina Climescu și a avut doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul.

În 1916, împreună cu Ștefan Dimitrescu a expus la București 94 de picturi și desene. În perioada războiului, fiind mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria.

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul în care și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia.

„Pentru exemplul de vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din august 1916. Rănit grav a dat probă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale pentru a nu se gândi decât la compania sa.”

Înalt Decret no. 2189 din 6 iunie 1919 

După război s-a stabilit la București, unde împreună cu participările la expoziții și ilustrări de cărți a colaborat la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 a avut domiciliul la Vălenii de Munte. A devenit redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 a calătorit în Transilvania, unde l-a cunoscut pe pictorul sătmărea Aurel Popp, cu care s-a împrietenit și a purtat o vastă corespondență.  În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația “Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu întemeiază “Grupul celor patru”.

În anii următori, până în 1934, au avut loc repetate expoziții ale “Grupului celor patru”. Tonitza, între timp considerat “cel mai de seamă” pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic. În 1939 s-a îmbolnăvit grav și la 26 februarie 1940 s-a stins din viață. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la “Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul “Lunii Bucureștilor”.