În presa scrisă de pretutindeni apare expresia „a trece prin furcile caudine”. A pătruns în toate limbile și se folosește în sensul acceptării de nevoie, a unor condiții grele, înjositoare. Adică, accepți ceva împotriva voinței tale, faci un compromis jignitor, neavând altă variantă; mai ales când planează mânia și amenințarea asupra persoanelor și evenimentelor.

Scurt istoric: caudine vine de la numele unui vechi orășel din Italia, Caudium, în apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine); de fapt, o vale îngustă, adâncă și lungă, cu ver-sanți abrupți și, de regulă, cu o apă curgătoare.

Aici romanii au suportat tratamentul cel mai rușinos din toată istoria lor militară. După cum povestește istoricul roman, Titus Livius, cel care a scris 142 de cărți despre istoria Romei, faptele s-au petrecut în anul 321 (î.e.n.). În centrul acestei zone muntoase trăiau triburi de războinici, numiți samniți, conduși de generalul Pontius Herennius. Samniții s-au luptat cu romanii timp de douăzeci de ani, dar, vlăguiți de atâtea bătălii, le-au restituit romanilor toată prada luată, prizonierii luați și le-au cerut pace.

Romanii au primit ploconul, dar au refuzat pacea. De la mânie și amenințare, generalul trece la fapte. Printr-un șiretlic, atrage oștile romane în defileul Furcile caudine și nu le-a îngăduit să iasă din această capcană până nu au trecut, om cu om, pe sub un jug, în batjocura trupelor samnite. În poezia „Un cântec barbar”, Coșbuc des- crie cum romanii îmbrăcați în togi (mantii largi și lungi, care lăsau descoperite brațul și umărul drept) „plângeau de rușine, trecând prin furci caudine”. În loc de final: micuților jurnaliști, când veți da de cazuri cu exemplare agitate și pătimașe, tulburi și tulburente, nu renunțați până nu învinge realul.

(Redactor: Ioana Ivaș; autor: Titus Andrei – Radio România)

Post Views: 960